De mai multă vreme mă frământă această întrebare. Observ
fenomenul acesta nu doar în biserica din care fac parte și în care slujesc, dar
și în alte biserici. Prezența la biserică scade văzând cu ochii. Ce-i drept,
lucrul acesta nu se întâmplă în toate bisericile, însă foarte multe biserici
resimt tristul adevăr.
Am stat de vorbă cu anumiți frați și am conștientizat că
prezența la biserică într-un număr tot mai mic a membrilor bisericii locale ia
tot mai mult amploare. Gândindu-mă la cauze și motive pentru care se întâmplă
asta, mi-am dat seama că cel mai bun lucru pe care-l pot face e să aduc
problema aceasta înaintea lui Dumnezeu. Mărturisesc, am ajuns la concluzia
aceasta după ce, în repetate rânduri, am crezut că dacă aduc aminte unora de
programul bisericii o să vină... Nici pomeneală de așa ceva!
Menționez de la bun început că mi-am dat seama, în urma unei
revelații, care-i cauza acestei probleme. Și da, o să ți-o prezint în acest
articol. Însă, stai cu picioarele pe pământ și nu te entuziasma prea tare. S-ar
putea să-ți pară cam simplistă. Nu știu, poate că chiar pare simplistă. Însă nu
e!
Totuși, înainte de a-ți spune despre ce este vorba, îmi
permit ca mai întâi să-ți spun contextul în care am primit această
revelație.
Zilele trecute mă întorceam spre casă de la serviciu. Era o
zi friguroasă, eram bine îmbrăcat, iar vântul bătea. În drumul meu am trecut pe
lângă un parc de copii. În acel parc era un copil cu tatăl lui (tatăl lui
tocmai intrase acolo). Fiind foarte aproape de ei, am încetinit pasul să
surprind bucuria copilului care se dădea în leagăn. Când tatăl său s-a apropiat
de el, l-a întrebat: „N-ai înghețat?” Care intuiești c-a fost răspunsul
copilului entuziasmat? „Nu, n-am înghețat!” Desigur, făcea ceva ce-i plăcea
și-i producea bucurie. Cum să recunoască faptul că-i era frig?! Asta cel mai
probabil ar fi însemnat curmarea acelui timp frumos și întoarcerea spre casă.
Cam asta mi-a fost dat să aud și să surprind cât timp am
trecut pe lângă acel parc. Aproape instant mi-a venit în minte o amintire de pe vremea copilăriei mele (da, am fost și eu copil!). Îmi plăcea mult
iarna. Era anotimpul în care ne dădeam cu sania, cu sacul, cu tot ce prindeam,
iar activitatea mea preferată era datul în picioare pe pârtie. Asta ținea de
echilibru. Era o provocare ce nu putea fi refuzată de niciun copil. Minunată
chiar! În perioada aceea aveam o pereche de cizme care alunecau de minune.
Într-o iarnă am fost campion al străzii la datul în picioare pe pârtie cu
cizmele acelea. După ce iarna a trecut, le-am pus undeva bine, ca să fie gata
pentru iarna următoare. Da, a venit și acea iarnă. Ce nu mi-am dat seama eu,
însă, a fost faptul că piciorul crește într-un an (sau mărimea cizmei scade?).
Mare dezamăgire am avut când mi-am dat seama că piciorul nu-mi mai intră în
cizme cu cele două-trei perechi de șosete pe care le purtam. Ce bine că-s
ingenios de felul meu! Mi-am zis că n-am nevoie de șosete, dacă lipsa lor mă va
ajuta să pot purta cizmele acelea. Și da, chiar m-a ajutat. Frigul și înghețul la picioare
erau un preț pe care eram dispus să-l plătesc pentru bucuria de a fi din nou
campionul străzii la datul în picioare pe pârtie și-n acea iarnă. La un moment
dat, după câteva ore de derdeluș, am mers la un prieten acasă și acolo a trebuit
să-mi dau cizmele jos când am intrat în casă. Părinții lui s-au îngrozit când
au văzut că-mi lipseau cizmele din picioare și, precum tatăl despre care
aminteam mai sus, m-au întrebat dacă n-am înghețat. Normal că răspunsul meu a
fost... „Nu!”, spus din toată inima.
De ce se întâmplă astfel? Pentru că atunci când facem ceva ce
ne place suntem dispuși să plătim prețul. Nu contează cât de stupid, ridicol
sau chiar periculos e acel lucru. De obicei ne hrănim plăcerea cu sacrificiu de
sine. Renunțăm la anumite lucruri ca să obținem ceva ce ne place.
Așadar, revin la întrebarea și la problema cu care am început
acest articol. Da, am promis că vin cu un răspuns. De ce atâta lipsă de la Casa
Domnului? Pentru că nu ne place! Da, acesta-i răspunsul. Și da, pare simplist.
Însă, înainte de a arunca cu o piatră în mine, gândește-te puțin la realitatea și
la tragedia acestui răspuns. Dacă ești sincer și gândești lucrurile „la rece”,
sunt sigur că-mi vei da dreptate.
Când îți place să faci ceva anume, primul lucru pe care-l
faci nu este să aduci o mulțime de motive pentru care nu l-ai face. Însă când
vine vorba despre un lucru care nu-ți prea place, atunci lucrurile stau puțin
diferit. Multe din motive, de regulă, tind să fie puțin hiperbolizate (sau cel
puțin există această tendință), pentru „a da bine”.
Psalmistul spunea: „Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa
Domnului!»” Îi plăcea să meargă la Casa Domnului! Mergea în locul unde se
bucura de prezența Domnului!
Tu mergi? Îți place să mergi sau să... știi tu, motive.
Mă rog Domnului să ne pună pasiune pentru părtășia cu frații
și surorile de la biserică, în prezența Lui binecuvântată!
Acum e sâmbătă seară. Mâine e duminică. Tu ce vei face?
Dumnezeu să te binecuvânteze! :)
Stoica Timotei
True story!
RăspundețiȘtergere