sâmbătă, 31 decembrie 2016

Sfârșit și început. Început și sfârșit.

DISCLAIMER: Mă gândeam să trimit un SMS cu aceste gânduri, totuși fiindcă cuvintele curgeau și nu se mai opreau, m-am mutat aici. Primiți aceste gânduri.

Parcă-i de necrezut. Totuși, aceasta-i realitatea. Unii nu-și dau seama de ce așa de repede, alții nu pot desluși unde s-a dus, însă nimeni nu poate nega: Anul 2016 se stinge. În doar câteva ore va ieși cu totul din existență și va intra în domeniul trecutului și al amintirilor.

Cu toate acestea, nimeni nu pune la îndoială faptul că urmează un alt an. Un an nou. Nimeni nu l-a vizitat. Nimeni nu știe ce conține. Totuși, noi stăm în pragul lui și în doar câteva ore vom păși înăuntru.

Mă gândesc ce legătură frumoasă există între cumpăna dintre ani și nașterea din nou. Așa cum ieșim și ne debarasăm de anul 2016, tot așa omul născut din nou nu mai trăiește cum trăia odată, ca rob al păcatului. Scriptura descrie aceste lucruri astfel: „toate s-au făcut noi”.

Anul 2017 ne stă în față. Așa cum acum 366 de zile anul 2016 ne stătea în față. Nu știu cum o să fie și ce o să ne aducă, fiindcă nu am mai trecut prin el, nu l-am mai vizitat niciodată. 

Rezoluții peste rezoluții o să fie auzite și rostite zilele acestea. Personal, un singur lucru îmi doresc, și ți-l doresc și ție. Vreau ca-n anul 2017 să se vadă c-am rupt-o cu omul cel vechi, c-am rupt-o cu păcatul, că trăiesc în „școala harului” lui Dumnezeu (vezi Tit 2:11-13). Îmi doresc ca să-L cunosc mai mult pe Domnul iar cunoașterea aceasta să producă sfințenie în viața mea.

„Fie ca” Domnul să fie la lucru în viețile noastre în anul ce ne stă în față!

Un an nou binecuvântat de (și cu) Domnul!

luni, 26 decembrie 2016

Când amintirile trecutului se-ntâlnesc cu prezentul...

Astăzi, așa cum am hotărât cu ceva vreme în urmă, împreună cu câțiva tineri, frați și surori de la noi de la biserică, am vizitat un azil de bătrâni de pe lângă Botoșani. Sâmbătă am fost la un alt azil de bătrâni, cu dorința de a putea bucura câțiva oameni trecuți prin viață care au nevoie ca cineva să le fie aproape, chiar și pentru scurtă vreme. 

Nu știam la ce să mă aștept, dar am cerut Domnului să ne ajute să putem fi o binecuvântare pentru cei pe care urma să-i vizităm. Am văzut sâmbătă femei în vârstă care, pur și simplu, plângeau de bucurie că sunt oameni care-i vizitează.

Dumnezeu astăzi chiar m-a surprins. Nu știam la ce să mă aștept, dar am vrut să pot fi o binecuvântare pentru cei de acolo. Pe lângă cântările pe care le-am cântat și îndemnul din Cuvânt, am întâlnit o soră pe care n-am mai văzut-o de multă vreme.

Cu ani în urmă, pe vremea studenției mele, am fost trimis în practică în orașul Pașcani. Acolo am întâlnit familia Arghir. Fratele Matei și sora Lidia Arghir:
Astăzi am aflat că fratele Matei a plecat „cu totul” (așa cum s-a exprimat băiatul dânsului) Acasă la Domnul. Imediat în minte mi-au venit amintiri pe care le-am avut cu fratele Matei. Îmi spunea, spre exemplu, că odată (pe vremea comuniștilor) a fost oprit de un securist care voia să afle ce fac pocăiții la biserică. Fiind învinuiți că fac tot felul de lucruri împotriva statului, fratele Matei i-a spus că nu-s adevărate lucrurile acelea, iar: „dacă nu mă credeți, veniți și dumneavoastră și vedeți.” Mi-a plăcut mult îndrăzneala sfântă a fratelui Matei. Când îi vizitam mereu plecam îmbogățit de experiența de viață a fratelui. Acum e cu Domnul, Cel Căruia I-a slujit pe pământ. 

Totodată, astăzi m-am întâlnit cu sora Lidia (soția fratelui Matei). Mintea ei nu mai e precum era odată. Nu-și mai aduce aminte multe lucruri. Personal, am auzit de boala aceasta; cunosc persoane care îngrijesc de astfel de oameni, dar nu am știut cum e să întâlnești pe cineva care are această boală. Alzheimer. O boală care înspăimântă pe mulți. Sora Lidia nu m-a recunoscut. Dar eu mi-am amintit din nou de bunătatea și de ospitalitatea de care mereu a dat dovadă. 

Cu un ochi mă bucur, iar cu unul plâng. Viața pe acest pământ este scurtă, este plină de durere, dar e frumoasă: dacă e trăită cu Domnul și pentru Domnul. Pacea pe pământ pe care o anunțau îngerii păstorilor este o pace exclusivistă, păstrată doar pentru cei „plăcuți Lui”. Domnul să ne ajute să-I fim pe plac. Viața noastră să fie după voia Lui. Să nu ne lege nimic de pământul acesta. Să nu ne placă păcatul. Să ne placă de Domnul. Să-L iubim pe Domnul. Și... Domnul s-o binecuvânteze pe sora Lidia și s-o ajute să ajungă... ACASĂ!



 Tu ești pregătit(ă) să mergi Acasă?


Timotei Stoica

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Oare întunericul va domni veșnic?

M-am trezit devreme azi, ca să pot lucra puțin în liniște. Bucurie mare pe mine, încă de când m-am trezit. Nu mă simțeam deloc obosit. Mă așez la birou și încep să mai citesc câte ceva cand, pe neașteptate, întunericul își face simțită prezența din plin. Lumina veiozei de pe birou dispăru. Am încercat, dar în zadar, s-o tot aprind. Mi-am zis: „Nu se poate ca toate luminile să nu se aprindă.” Așa că am încercat o altă veioză, și la fel s-a întâmplat. Am încercat să aprind becul din cameră, dar același rezultat.

Întunericul domnea în cameră și-n casă. Oare era vreo șansă ca lumina să apară din nou? Mi se făcu dor de lumină. Aveam nevoie de lumină.
Mi-am adus aminte de cuvintele profetului: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic...” Mă întrebam dac-o fi adevărat și în cazul meu, în acele momente.

Frământat de aceste gânduri am ieșit afară în curte și m-am tot plimbat pentru vreo jumătate de oră. Am admirat luna, cerul, orașul și, deși mă așteptam să fie liniște, o mulțime de mașini răsunau (sistemul lor de alertă, probabil). Auzind aceste maşini alertate, un alt gând îmi trecu prin minte: Oare de ce nu sunt și eu așa? În viața mea spirituală. Oare de ce nu sunt așa și bisericile astăzi? Când diavolul ne momește și întunericul păcatului ne pândește și chiar ne cuprinde, să devenim alerți precum mașinile despre care vorbeam. Cred că cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce nu devenim alerți atunci când întunericul păcatului se așază și în viața noastră?” este că ne place întunericul.
 
Câtă ipocrizie! Ne place să ne numim creștini, ba chiar ne mândrim cu asta, împodobim totul în jurul nostru cu lumini și luminițe, însă în viața noastră personală ne place mai mult întunericul decât lumina. Asta-i firea păcătoasă. 
 
Cuvintele profetului răsună din nou: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic...” Să fie o încurajare pentru cei care caută sfințenia și sunt descurajați de moralitatea căzută la pământ şi călcată de mulți în picioare și să fie un îndemn și o motivație pentru toți aceia cărora le place să cocheteze cu biserica, să îmbine întunericul cu lumina. Lucrul acesta nu este posibil.

Bucură-te de Lumina care S-a coborât pe pământ. Trăiește în această lumină!

P.S. : Acum mă bucur de lumina veiozei (pana de curent s-a dus), și-mi pot face treaba pe care mi-am propus s-o fac, cu întârziere de vreo oră.


Sărbători(ți) cu Domnul!


Stoica Timotei

vineri, 9 decembrie 2016

De ce nu ne place să împlinim Biblia? (1)

În viață ne lăsăm conduși sau îndrumați de multe învățături sau principii. Lucrul acesta nu-i în mod automat bun. Am un prieten care de multe ori îmi spunea că el face sau nu face un lucru, decât doar dacă acel lucru e în concordanță cu vreun anumit principiu de-al lui. Dar dacă principiul nu-i prea bun?
Pe paginile Sfintelor Scripturi întâlnim o mulțime de învățături, sfaturi, porunci și principii. Unele dintre acestea ne plac, însă altele nu. Mă gândesc ca, din când în când, să mai scriu câte un scurt articol legat de lucruri care ne plac, după care tânjim și care sunt în contradicție cu învățătura Bibliei. Deocamdată am în minte doar lucrul despre care o să vorbesc în acest articol, însă sunt sigur că o să mai apară pe viitor și altele.
Tânjim după afecțiune. Tânjim după aprecieri. Ne place să fim lăudați. Abia așteptăm să fim ridicați în slăvi. Nu ne place mustrarea. Nu dorim să fim criticați. Evităm cu orice preț respingerea.
Mai mult, încercăm să facem imposibilul: să-i mulțumim pe toți. Ne simțim neputincioși atunci când, dintr-o mulțime de oameni care-și arată aprecierile se trezește unul singur că nu-i convine ceva. Ne consumă enorm lucrul acesta. Oare menirea noastră (în calitate de creștini) este să fim pe placul tuturor și să căutăm să fim pe placul tuturor?
În ciuda faptului că ne-ar plăcea asta, Domnul Isus o rostește ca pe o avertizare: „Vai de voi, când toți oamenii vă vor grăi de bine!” (Luca 6:26a).
Două lucruri vreau să punctez de aici:
1. Faptul că toți te vorbesc de bine nu înseamnă în mod automat că-i și adevărat ceea ce-ți spun. Cineva afirma odată că: „Lingușeala pe care o primești cu mare bucurie acum este de fapt plata în avans a trădării de mâine.” Nu te lăsa manipulat de vorbele drăgăstoase ale celorlalți. Caută să le compari cu realitatea, să le ancorezi în realitate. Nu-ți fă ca scop al vieții aprecierea celorlalți.
2. Faptul că există unii care te vorbesc de rău nu înseamnă în mod automat că n-au dreptate. Sunt unii care devin defensivi parcă în mod instant atunci când încerci să-i corectezi sau să le atragi atenția asupra unei greșeli. Ignoranța lor își spune cuvântul. Da, sunt și vorbe grele spuse poate la batjocură, însă înțeleptul Solomon ne îndeamnă să apreciem mustrarea rostită de un prieten. Îi ia mult curaj să vină să-ți spună ce-ai greșit și ce-ai putea îndrepta. Apreciază asta. Nu da cu piciorul în baltă.
 
 
Stoica Timotei

joi, 1 decembrie 2016

De ce nu vrem să creștem?

Pentru că nu ne place creșterea. Punct. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Totuși, o să dezvolt puțin ideea aceasta și cum de am ajuns la o așa concluzie. Ne place maturitatea. Ne place perfecțiunea. Ne plac lucrurile bine făcute, că doar vorba aia: Trăim în țara lucrului bine făcut. Însă este ceva ce nu ne place. Nu ne place procesul. Nu ne place așteptarea. Nu ne place vulnerabilitatea. Nu ne place să fim trași la răspundere. Nu ne place maturizarea.

Când eram micuț și vedeam pe cineva cântând foarte bine la pian, tare mult îmi doream să fiu ca acel om. Ceea ce nu știam era faptul că omul acela a investit o mulțime de ore în exersare și învățare, timp pe care eu n-aș fi fost dispus să-l investesc. Mi se întâmplă să ascult mesaje atât de bine structurate și clare sau să citesc cărți atât de bine argumentate și bogate în exprimare, încât începe să crească o invidie. Ceea ce, totuși, nu prea realizez este că astfel de oameni au investit o grămadă de timp în învățare și pregătire.

Când eram în liceu aveam o mentalitate de genul: „Cine dă bani pe cărți chiar nu are ce face cu banii.” Și mă mândream cu ideea aceasta, repetând-o ori de câte ori aveam ocazia. Acum însă, dacă aș putea, aș călători înapoi în timp și mi-aș da o mamă de bătaie, pentru a-l trezi pe „eu” de acum zece ani la realitate. Totuși, Dumnezeu S-a îndurat de mine și mi-a dăruit o pasiune pentru citit și pentru studiu. Nu sunt desăvârșit, nu sunt a-toate-știutor, iar lucrul acesta sper să mă țină smerit în continuare. Cineva spunea că nu-i o rușine să nu știi. Rușine e să nu cauți să știi.

Nimeni nu s-a născut învățat. Când te-ai născut, tot ce știai să faci era să respiri, să dai din mâini și din picioare și să te smiorcăi. Atât! Mai ești la fel ca atunci când te-ai născut? Cu siguranță că nu. Ce s-a întâmplat între timp? Ai crescut. La fel cum există creșterea aceasta fizică, cred că o dată cu ea trebuie să existe și o creștere intelectuală și spirituală. Cei care nu sunt de acord cu ceea ce tocmai am afirmat sunt aceia care merg pe principiul „Crede și nu cerceta”. Nu-i de mirare că lumea încă-i mai categorisește pe creștinii (neo)protestanți ca oameni inculți.

Dumnezeu nu e de acord cu indiferența. Dumnezeu ne motivează la dezvoltare. Cred că dezvoltarea implică, în primul rând, conștientizarea stării în care te găsești acum. De aici începe. Până unde duce? Cât de lungă este? Cât de anevoioasă? Grea? Neplăcută? Nu știu. Dar știu că e necesară și benefică.

Repet: Nu ne place creșterea. Însă ne place să pierdem vremea. Să nu investim în lucruri de valoare, ci în lucruri de nimic. Ne place să trăim pentru aici și acum. Pentru noi, și pentru noi cei de astăzi, nu de mâine. Lucrul acesta nu-i face plăcere lui Dumnezeu. El dorește de la noi dezvoltare, creștere.

În Noul Testament, una din frustrările cele mai mari ale apostolilor era imaturitatea anumitor creștini. Apostolii voiau să-i hrănească cu bucate tari, însă ei erau încă la stadiul de prunci care se hrănesc doar cu lapte.
 
Pe tine ce te împiedică să crești?
 
 
Stoica Timotei