Te-ai
întrebat vreodată de ce ni se întâmplă adesea să … ridicăm tonul (ca să
nu zic: urlăm, țipăm, zbierăm) la cei dragi ai noștri, cei pe care
susținem că-i iubim și că ținem la ei? De ce parcă doar la ei ridicăm
tonul, și nu ridicăm tonul niciodată la un străin. Vorba fie… îmi aduc
aminte de un prieten care lucra la un depozit al unei firme de
încălțăminte și care-mi spunea cum ziua în care nu urla șeful lor la ei
era o zi de sărbătoare – sau șeful lor era plecat în concediu. Făcând
abstracție de excepții, revin la problema pe care vreau s-o avem în
atenția noastră în acest articol.
De ce ni se întâmplă să „ridicăm tonul” la cei pe care spunem că-i iubim?
Eh! Mie nu mi s-a întâmplat asta niciodată! Oare? Ori minți, ori ai o memorie tare tare scurtă.
Dar ce-i dacă am ridicat tonul? Și el/ea a făcut la fel! Și… până la o adică, suntem oameni… toți fac la fel.
Și uite așa ne codim în spatele a tot felul de justificări, care mai de care mai jenibile (o încercare de a face doi în unu. A face referire la două cuvinte: penibil și jenant).
Biblia
ne învață cum trebuie să trăim, iar atunci când ne spune despre cum să
fie viața noastră și relațiile noastre unii cu alții, folosește cuvinte
precum: dragoste, unitate, armonie, pace, îngăduință, răbdare, îndelungă
răbdare, mustrare, îndemnare etc., nicidecum cuvinte precum: mânie,
invidie, pizmă, răutate, nemulțumire, ceartă, țipăt, urlat etc.
De ce (ni) se întâmplă asta?
Îmi
place o explicație tare frumoasă pe care un frate drag mi-a spus-o cu
ani în urmă (voi încerca să o reformulez cât mai exact): Când doi oameni se iubesc (contextul era despre familie, deci soț-soție),
sufletele acestora sunt atât de aproape unul de celălalt, încât își pot
vorbi plini de tandrețe unul altuia, în șoaptă, și se înțeleg minunat.
Dar când sufletele acestora se distanțează unul de celălalt, chiar dacă
fizic ei sunt unul în prezența celuilalt, pentru a se face auzite, încep
să urle. Când dragostea intră în declin, se răcește sau începe să
dispară, sufletele celor doi încep să se îndepărteze, iar atunci, pentru
a se face auzite, strigă unul la celălalt.
O explicație poetică, dar foarte frumoasă, nu-i așa? (Chiar dacă nu-mi dai dreptate, eu tot cred că-i frumoasă!)
Bine frate, ne-ai spus care-i problema și cauza problemei… dar n-ai de gând să ne spui și care-i soluția?
Răbdare, răbdare… asta urmează să-ți spun acum.
Soluția este cât se poate de simplă și poate fi rezumată într-un singur cuvânt: DRAGOSTE!
Atunci
când începi să ridici tonul la cineva pe care spui că-l iubești,
gândește-te imediat la motivațiile și la cauza pentru care ai făcut așa.
Oare n-o fi din cauza lipsei sau răcelii dragostei? Oare nu cumva
sufletele voastre „păstrează distanța”?
Ți-a
greșit? Arată-i dragoste. Sau, vorba lui Silviu (nu știi cine-i Silviu?
E un geniu! Și… e colegul meu! :D ), arată-i clemență, dar asigură-te
ca rezervorul de clemență să fie mereu plin (cred că va trebui să încep
să-i cumpăr clementine, pentru ca rezervorul clemenței lui să fie mereu
plin).
Da,
atât. Poate nu-i ceea ce te-ai așteptat. Poate voiai un răspuns mai
elaborat, mai stufos, mai structurat. Încearcă asta, și după aceea vom
vedea.
P.S.
Cred că dacă Renata (soția mea) ar citi acest articol, mi-ar spune că-s
bun… la a da sfaturi altora… și că abia așteaptă… să-l pun eu mai întâi
în practică.
Așa să(-mi) ne ajute Domnul!
Stoica TImotei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea ta va fi bagata in seama si apreciata ;)