duminică, 23 aprilie 2017

Mulțumitor pentru oamenii din viața mea




De ce de cele mai multe ori trebuie ca mai întâi să moară cineva, iar mai apoi să-l vorbim de bine? De ce ni se întâmplă să vorbim mai mult de bine pe cineva abia după ce a murit? Nu putem s-o facem încă dinainte? Cred că-i un exercițiu grozav de bun! Să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru oamenii din viața ta cât încă aceștia sunt în viață! E o încurajare lucrul acesta! Cred că e un mod bun în a ne cultiva un spirit de recunoștință. Poate în felul acesta mai scade amărăciunea, ranchiuna, ura, invidia, supărarea care adesea există între oameni… și chiar și între aceia care-și spun creștini.

Tocmai de aceea, în această zi specială din viața mea, vreau să mă bucur de câțiva oameni pe care Dumnezeu i-a așezat în viața mea și să menționez pe scurt câte ceva despre ei.

Primul este tatăl meu. Tatăl meu mă știe poate mai bine decât mă știu eu pe mine. Mă știe încă de când nu puteam face deosebirea între alb și negru. Acum, de bine, de rău, și eu îl știu mai bine decât îl știu mulți oameni. Tatăl meu nu m-a contrazis niciodată. El a fost mereu de acord cu propunerile mele și a acceptat orice i-am cerut. Eh, glumesc! Tatăl meu este o persoană deosebită. Nu-i un tată perfect, dar nici eu nu-s un fiu perfect. Însă un lucru care mereu l-am apreciat și încă îl apreciez la el este sinceritatea și deschiderea sa față de noi, copiii săi. Și el știe că nu-i perfect. Și n-a ezitat să se corecteze față de noi când greșea. Pe lângă îndemnurile pe care mi le dădea, mereu am văzut în el un om prin care treceau acele îndemnuri. 

 A doua persoană este mama mea. Eu încă dinainte să-mi fi putut pronunța corect numele, știam că sunt gândăcelul mamei mele. Vremea a trecut, eu am crescut și deja de la gândăcel am ajuns la gândac. Mama mea este o persoană care nu dă înapoi în fața obstacolelor. De multe ori am văzut în ea o femeie care își dădea tot interesul atunci când făcea ceva. Consecvența, perseverența și devotamentul sunt doar câteva cuvinte care o pot descrie.

A treia persoană pe care vreau s-o menționez este un prieten drag. Cu toate că nu apucăm să ne vedem și să vorbim prea des, a clădit la ceea ce sunt astăzi. Flavius este un băiat deosebit. Un slujitor al lui Dumnezeu care are darul din partea lui Dumnezeu ca, mai înainte de toate, să-ți fie alături, să te înțeleagă, iar mai apoi să te ajute. Prin ceea a fost și a făcut pentru mine, Flavius este omul prin care Dumnezeu mi-a confirmat chemarea în slujire.

A patra persoană este cel pe care nu ezit niciodată să-l numesc cel mai bun prieten al meu. Gândindu-mă la el îmi dau seama ce binecuvântare ne-a dat Dumnezeu să putem să interacționăm, să socializăm și să legăm relații între noi. Gabi este… Gabi. Nu spun asta pentru c-am rămas fără cuvinte, ci pentru că el mereu este… el. Nu țin minte să-l fi văzut vreodată încercând să fie altcineva decât el însuși. Pentru mine el a fost adesea și cel care mă mai trăgea de mânecă atunci când mai săream calul. 

A cincea persoană este din nou un frate drag inimii mele pe care Dumnezeu l-a adus în viața mea într-o perioadă a formării mele. Cu toate că n-am interacționat prea mult, acea săptămână în care ne-am întâlnit și am vorbit a sedimentat în mine o dragoste pentru Dumnezeu și pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Cu toate că atunci eram doar un copil și nu cunoșteam prea multe. Fratele Vasile Holerga este omul care se investește în alții. 

A șasea persoană este un alt frate drag mie, un om al lui Dumnezeu care Îl iubește pe Domnul, cunoaște Cuvântul Domnului și prin care curge Cuvântul Domnului. Fratele Valentin Miron este, așa cum obișnuiesc să-l numesc, „mentorul meu spiritual”. Ore întregi să stai de vorbă cu acest frate, și tot nu te mai saturi. Are râvnă pentru Domnul. Îl iubește pe Domnul. Își iubește familia. Și, da, are simțul umorului.

A șaptea persoană este un om al lui Dumnezeu care chiar muncește pentru Domnul. Îi place să fie smerit și nu se laudă cu asta. Muncește pentru Domnul și muncește pentru a-și întreține familia. Chiar dacă numele de familie îi este cunoscut prin toată țara în lumea evanghelică, fratele Liviu e omul care nu se ferește, care nu dă înapoi atunci când este să-i slujească Domnului. Am auzit că odată a fost chemat la o înmormântare și, când s-a întors, a rămas împotmolit cu mașina în zăpadă pentru câteva ore bune. Aceasta și alte obstacole nu l-au dat împiedicat să continue să-I slujească lui Dumnezeu.

A opta persoană este un om care, pe lângă faptul că este păstor și slujesc alături de el, îl pot numi prieten. Recent am trecut (din nou!) printr-o perioadă de frământări, întrebări, dezamăgiri, însă Cătălin mi-a fost alături. A știut cum să-mi vorbească. În urma discuției ce-am avut-o am avut ciudă pe mine de ce m-am lăsat pradă unor astfel de lucruri. El e un om care-L iubește pe Domnul și iubește ce-a creat Domnul. Un om de care Dumnezeu se folosește cu adevărat.

A noua persoană este un prieten din anii de liceu. În anii de liceu am trecut prin multe stări, parcă dintr-o extremă în alta. Dumnezeu m-a făcut să-l cunosc pe Alex Țânțar. Un tânăr devotat lui Dumnezeu. Felul lui de a aborda lucrurile este fără să se ascundă, direct și la obiect. Apreciez la el râvna pe care o are pentru Domnul și pentru lucrarea Lui. Pasiunea pe care o are în lucrarea ce o face. Dorința lui de a-L face pe Dumnezeu cunoscut cât mai multor oameni. 

A zecea persoană pentru care Îi sunt mulțumitor lui Dumnezeu c-a adus-o în viața mea și pe care vreau s-o menționez în acest articol este un om al lui Dumnezeu cu o inimă mare pentru lucrarea Lui. Am avut ocazia să-l însoțesc în câteva din călătoriile lui misionare și mi-am adus aminte că o asemenea echipă misionară este și biblică. Pavel adesea îl lua pe Timotei în călătoriile sale misionare. Pentru mine, Pavel Clipa este un om cu adevărat al lui Dumnezeu, care nu se ferește de oportunitățile ce-i vin în cale de a-I sluji lui Dumnezeu.

Lista mea se încheie aici, însă nu se încheie din lipsă de oameni, ci din alte motive. Nu vreau ca acest articol să pară laudă la adresa unor oameni. Repet, Îl laud pe Dumnezeu și Îi mulțumesc Lui pentru că a adus astfel de oameni minunați în viața mea. Ce să mai spun de Renata, soția mea? Hmm… ea mă suportă deja de câțiva ani. Știe cât de dificil pot fi câteodată, știe cât de mare poate fi încăpățânarea masculină, știe cât de mult greșesc și, cu toate acestea, încă este lângă mine și îmi este alături. Nu știu unde-aș fi fost fără ea. Pe bune, chiar nu știu. Poate că la Racovița, sau în alt loc. Nu știu. 

Fiind înconjurați de astfel de oameni, cum să nu-ți dorești să fii și tu o asemenea persoană pentru cei din jurul tău? Nu cred într-o transformare deodată în bine a lumii în care trăim. Dar cred că fiecare ne lăsăm amprentele în viețile celor de lângă noi într-o măsură mai mare sau mai mică. Hai ca acea măsură să conteze și să fie de folos.
Mulțumesc Domnului pentru toți acești oameni din viața mea și îmi doresc să mă ajute și pe mine să pot avea o influență pozitivă în viețile celor din jurul meu.

Domnul fie lăudat!

Timotei Stoica

vineri, 21 aprilie 2017

Drumul Emausului – un drum pe care mergem adesea!



Zilele acestea ne-am amintit mai mult decât de obicei – ba chiar am și sărbătorit! – moartea și învierea Domnului Isus. Mulți oameni L-au urmat pe Domnul Isus în timpul lucrării Sale publice pe acest pământ. Ce-i drept, mulți dintre aceștia Îl urmau din motive pe care noi probabil le-am cataloga ca fiind „nebiblice”. 

Unii chiar L-au crezut pe Mântuitorul când a spus că este Fiul lui Dumnezeu. Alții vedeau în Domnul Isus un „proroc puternic în fapte și în cuvinte înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod” (vezi Luca 24:19).

Pune-te puțin în pielea acestor doi ucenici ai Domnului Isus care se îndreptau înapoi spre casele lor, în Emaus. Ți-ai pus încrederea că Omul acela era cu totul diferit de ceilalți oameni de care ai auzit sau pe care i-ai cunoscut. Ți-ai zis: „Gata, de acum încolo Îl urmez pe El.” Și, nu doar că ți-ai spus aceste cuvinte, ba chiar le-ai pus în practică. Aveai tot felul de așteptări de la El. Însă, ce să vezi? După ceva vreme oamenii Legii, cărturarii, saducheii și fariseii căutau să-L omoare. Tocmai din rândul celor doisprezece găsiră ei pe cineva care să-L dea pe mâinile lor. L-ai văzut cum a fost luat și te așteptai să facă o minune, să se vadă caii și carele de foc care-au fost văzute în timpul lui Elisei. Dar nu, nimic din toate acestea! Cu astfel de gânduri, de așteptări neîmplinite, te întorci dezamăgit spre casă. Nu singur, ci cu un vecin. Și, ca timpul să treacă mai repede, începeți să discutați între voi toate cele întâmplate. La un moment dat vine cineva… Restul întâmplării o poți citi în Luca 24:15-35.

Ai fost și tu pe aici? Ești și tu pe aici?
„La ce te referi?” probabil te-ntrebi.

Ți se întâmplă să ai anumite așteptări de la Domnul, de la biserică, de la frați și surori, de la alții... și să nu ți se împlinească? Te așteptai ca în „Familia Domnului” lucrurile să meargă strună, și când-colo lucrurile scârțâie și par să nu înainteze deloc chiar. Ce faci într-o astfel de situație? Unde te afli? Ei bine, te afli pe drumul Emausului. Nu știu care sunt frustrările tale, dar știu că ai avut și poate ai. Nu știu care sunt nemulțumirile tale, dar știu că ai avut și poate încă ai.

Însă mai știu un lucru. Și Domnul merge pe drumul acesta. Da, El merge pe drumul acesta pentru tine. Nu te vrea pe acest drum. Te vrea din nou în mijlocul comunității. Te vrea din nou în mijlocul Familiei. De data aceasta, tu să fii acela care să-i motiveze și să-i încurajeze pe alții să n-o ia pe drumul de pe care tocmai te-ai întors.

M-am aflat și eu recent pe acest drum. Orgoliul și aroganța (care păreau inexistente pentru mine – pur și simplu nu le observam deloc prezența!) mă făceau doar să-mi plâng de milă și mă duceau în jos spre Emaus. Credeam că acesta-i noul drum pe care trebuie să merg. Deși eram foarte reținut, am început să merg pe drumul acesta. Plin de amărăciune, supărare, frustrare. Dar, așa cum li s-a întâmplat celor doi ucenici, Domnul „m-a ajuns din urmă”. El a trimis pe cineva pe drumul meu. Cineva care m-a ajutat să văd din nou lucrurile așa cum trebuie. Cineva care m-a trezit din nou la realitate. Cineva care m-a ajutat să mă întorc din drumul meu. De fapt, sunt sigur c-a fost Domnul. Domnul, care S-a folosit de un frate drag mie. 

Acum nu mă mai aflu pe drumul către Emaus, pentru c-am aflat că, deși apar nemulțumiri, frământări și frustrări, ele nu trebuie alimentate. Dacă te afli pe acest drum, privește acest mesaj ca din partea Domnului. Domnul nu te vrea acolo unde te găsești acum. El te vrea înapoi. Te vrea să fii cu totul al Lui. Și, după ce te întorci, la rândul tău, să mergi și să aduci înapoi pe alții care se află pe drumul Emausului.


Timotei Stoica

joi, 30 martie 2017

De ce avem nevoie de Duhul Sfânt (sau despre puterea motivației) - O MĂRTURIE CUTREMURĂTOARE



În urmă cu câteva zile, mai exact în ziua de duminică, împreună cu câțiva frați am plecat spre localitatea Igești din Ucraina. Știind de această călătorie cu mai multă vreme înainte, am început să mă rog Domnului să ne dea un timp binecuvântat și să putem fi o binecuvântare pentru cei pe care-i întâlnim și cu care interacționăm. Eu am mers în mare parte în calitate de translator pentru o școală biblică ce-a început în luna ianuarie în Igești.

După ce s-a încheiat prima din cele două zile de cursuri, fratele Grisha, păstorul bisericii din Igești care găzduiește aceste cursuri, m-a invitat să merg cu el în vizită la niște frați bolnavi și să ne rugăm pentru ei. Cu toate că eram obosit, după aproape 6 ore de tradus, am acceptat cu bucurie invitația fratelui de a-l însoți în aceste vizite.

Pentru început am fost în vizită la un frate foarte bolnav, apoi la un alt frate care era în apropierea casei primului frate pe care l-am vizitat. După aceste două vizite, urma să ne întoarcem la biserică, dar în drum i-am sugerat fratelui să oprim și la sora despre care-mi spusese când trecusem cu mașina pe lângă casa ei. Am intrat în casa sorei. De fapt, n-aș putea-o denumi casă, pentru că probabil baia, cămara sau magazia pe care o aveți este mai mare decât micuța cameră a sorei din care este compusă întreaga-i casă.

Am intrat curios în casa sorei, cu dorința de a putea fi o încurajare pentru ea și de a mă ruga pentru ea. Doar de ultimul lucru sunt sigur. În ce-l privește pe primul nu știu, dar știu că eu am fost cel care a fost încurajat. Nu știam la ce să mă aștept, dar pot spune că am simțit c-am fost în prezența unui om al lui Dumnezeu. Sora Stela e în vârstă de 95 de ani, iar dacă ar fi s-o descriu pe scurt, nu cred că greșesc numind-o „erou al credinței”. Emana bucurie și încredere în Dumnezeu. Cu toate că e o femeie bolnavă, nu s-a plâns de nimic, ba chiar a plâns de bucurie c-a fost vizitată.

Ce o face remarcabilă? Dumnezeul pe care Îl are și Căruia Îi slujește și în care se încrede. O femeie a rugăciunii, o femeie care cunoaște greutățile vieții. Era micuță, la începutul școlii, când părinții au luat-o de la școală și au pus-o să îngrijească de vaca ce-o aveau, fiind singură la părinți. Din cauza aceasta, sora Stela n-a reușit să învețe carte până la vârsta de 65 de ani. Cu toate acestea, lucrul acesta n-a împiedicat-o să „strângă Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei”. L-a strâns atât de bine, că acum, la vârsta de 92 de ani, cu toate că nu mai vede a citi, poate recita din memorie pasaje întregi din Biblie. Cum le-a învățat? Surori din biserică au ajutat-o să învețe. Îi citeau câte un verset până ce-l învăța. În felul acesta a reușit să învețe o mulțime de versete. La fel stau lucrurile și în ce privește poeziile. Nu le citește, ci le recită. Nu oricum, ci dintr-o inimă simplă, sinceră și bogată. Bogată de Cuvântul lui Dumnezeu, bogată de lucruri sfinte.

E adevărat că atâta vreme cât trăim, creierul nostru înregistrează tot. De ce să-l încarci cu lucruri murdare, cu lucruri stricate, cu lucruri care nu ajută la nimic? Încarcă-l cu lucruri sfinte, cu lucruri ziditoare, cu lucruri extraordinare.

Am fost onorat s-o cunosc pe sora Stela și, totodată, motivat de a fi mai atent la viața mea, la modul în care îmi organizez viața și la ce mă expun. 








SOLI DEO GLORIA!

Timotei Stoica

sâmbătă, 25 martie 2017

De ce atâta lipsă de la Casa Domnului? Iată răspunsul!


De mai multă vreme mă frământă această întrebare. Observ fenomenul acesta nu doar în biserica din care fac parte și în care slujesc, dar și în alte biserici. Prezența la biserică scade văzând cu ochii. Ce-i drept, lucrul acesta nu se întâmplă în toate bisericile, însă foarte multe biserici resimt tristul adevăr.

Am stat de vorbă cu anumiți frați și am conștientizat că prezența la biserică într-un număr tot mai mic a membrilor bisericii locale ia tot mai mult amploare. Gândindu-mă la cauze și motive pentru care se întâmplă asta, mi-am dat seama că cel mai bun lucru pe care-l pot face e să aduc problema aceasta înaintea lui Dumnezeu. Mărturisesc, am ajuns la concluzia aceasta după ce, în repetate rânduri, am crezut că dacă aduc aminte unora de programul bisericii o să vină... Nici pomeneală de așa ceva!

Menționez de la bun început că mi-am dat seama, în urma unei revelații, care-i cauza acestei probleme. Și da, o să ți-o prezint în acest articol. Însă, stai cu picioarele pe pământ și nu te entuziasma prea tare. S-ar putea să-ți pară cam simplistă. Nu știu, poate că chiar pare simplistă. Însă nu e! 

Totuși, înainte de a-ți spune despre ce este vorba, îmi permit ca mai întâi să-ți spun contextul în care am primit această revelație. 
Zilele trecute mă întorceam spre casă de la serviciu. Era o zi friguroasă, eram bine îmbrăcat, iar vântul bătea. În drumul meu am trecut pe lângă un parc de copii. În acel parc era un copil cu tatăl lui (tatăl lui tocmai intrase acolo). Fiind foarte aproape de ei, am încetinit pasul să surprind bucuria copilului care se dădea în leagăn. Când tatăl său s-a apropiat de el, l-a întrebat: „N-ai înghețat?” Care intuiești c-a fost răspunsul copilului entuziasmat? „Nu, n-am înghețat!” Desigur, făcea ceva ce-i plăcea și-i producea bucurie. Cum să recunoască faptul că-i era frig?! Asta cel mai probabil ar fi însemnat curmarea acelui timp frumos și întoarcerea spre casă.

Cam asta mi-a fost dat să aud și să surprind cât timp am trecut pe lângă acel parc. Aproape instant mi-a venit în minte o amintire de pe vremea copilăriei mele (da, am fost și eu copil!). Îmi plăcea mult iarna. Era anotimpul în care ne dădeam cu sania, cu sacul, cu tot ce prindeam, iar activitatea mea preferată era datul în picioare pe pârtie. Asta ținea de echilibru. Era o provocare ce nu putea fi refuzată de niciun copil. Minunată chiar! În perioada aceea aveam o pereche de cizme care alunecau de minune. Într-o iarnă am fost campion al străzii la datul în picioare pe pârtie cu cizmele acelea. După ce iarna a trecut, le-am pus undeva bine, ca să fie gata pentru iarna următoare. Da, a venit și acea iarnă. Ce nu mi-am dat seama eu, însă, a fost faptul că piciorul crește într-un an (sau mărimea cizmei scade?). Mare dezamăgire am avut când mi-am dat seama că piciorul nu-mi mai intră în cizme cu cele două-trei perechi de șosete pe care le purtam. Ce bine că-s ingenios de felul meu! Mi-am zis că n-am nevoie de șosete, dacă lipsa lor mă va ajuta să pot purta cizmele acelea. Și da, chiar m-a ajutat. Frigul și înghețul la picioare erau un preț pe care eram dispus să-l plătesc pentru bucuria de a fi din nou campionul străzii la datul în picioare pe pârtie și-n acea iarnă. La un moment dat, după câteva ore de derdeluș, am mers la un prieten acasă și acolo a trebuit să-mi dau cizmele jos când am intrat în casă. Părinții lui s-au îngrozit când au văzut că-mi lipseau cizmele din picioare și, precum tatăl despre care aminteam mai sus, m-au întrebat dacă n-am înghețat. Normal că răspunsul meu a fost... „Nu!”, spus din toată inima.

De ce se întâmplă astfel? Pentru că atunci când facem ceva ce ne place suntem dispuși să plătim prețul. Nu contează cât de stupid, ridicol sau chiar periculos e acel lucru. De obicei ne hrănim plăcerea cu sacrificiu de sine. Renunțăm la anumite lucruri ca să obținem ceva ce ne place.

Așadar, revin la întrebarea și la problema cu care am început acest articol. Da, am promis că vin cu un răspuns. De ce atâta lipsă de la Casa Domnului? Pentru că nu ne place! Da, acesta-i răspunsul. Și da, pare simplist. Însă, înainte de a arunca cu o piatră în mine, gândește-te puțin la realitatea și la tragedia acestui răspuns. Dacă ești sincer și gândești lucrurile „la rece”, sunt sigur că-mi vei da dreptate. 

Când îți place să faci ceva anume, primul lucru pe care-l faci nu este să aduci o mulțime de motive pentru care nu l-ai face. Însă când vine vorba despre un lucru care nu-ți prea place, atunci lucrurile stau puțin diferit. Multe din motive, de regulă, tind să fie puțin hiperbolizate (sau cel puțin există această tendință), pentru „a da bine”. 

Psalmistul spunea: „Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa Domnului!»” Îi plăcea să meargă la Casa Domnului! Mergea în locul unde se bucura de prezența Domnului!

Tu mergi? Îți place să mergi sau să... știi tu, motive.

Mă rog Domnului să ne pună pasiune pentru părtășia cu frații și  surorile de la biserică, în prezența Lui binecuvântată!

Acum e sâmbătă seară. Mâine e duminică. Tu ce vei face?
Dumnezeu să te binecuvânteze! :)

Stoica Timotei